Cateodata stau si ma gandesc cum am ajuns aici?Secata de lacrimi , fara viata , simtind durerea in fiecare fibra a fiintei mele,fiecare urland cu disperare ,vrand sa dispara.
Parasita,neramanand nici macar cu amintirea a ceva bun , tradarea si singuratatea aruncandu-ma in abisul negru si adanc al nimicului.Fiecare cuvant si lacrima a insemnat un pumnal in inima , o palma peste fata , un motiv in minus sa imi pese de ceva.Si toti se intreaba “de ce?” , de parca eu as sti raspunsul.De ce ?! De ce?! ,doar asta imi inunda creierul si imi demonstreaza ca mai traiesc .
Ma asez incet pe pamantul rece,cu miscari mecanice , cu mintea plina , cu sufletul gol si o lacrima incarcata de sentimente imi curge lin pe obraz si inchid ochii infranta.
Cu miscari lente imi ridic genunchii la barbie si imi pun capul pe acestia,imconjurandu-i cu bratele , incercand sa tin impreuna miile de bucati in care m-am sfasiat pe dinauntru.
Nu,nu ca nu vreau... nu pot.Am incercat ,doar ca nu se poate ,eu nu mai am viitor,doar trecut si prezent.Imi doresc sa pot sa sparg cutia asta in care m-am inchis , sa deschid usa blocata a vechii case parasite din copilarie, sa scot melcul din cochilie , dar e ca si cum as incerca sa fac piatra sa pluteasca pe apa lacului dezghetat in mijlocul inghetului de o durere arzatoare , nu ca razbunarea , ci multa suferinta.
Nu vreau ajutor , am facut tot posibilul sa nu starnesc mila , sa nu vada nimeni ceea ce se ascunde in spatele fetei.Sa nu imi vada nimeni lacrima , sau sclipirea aceea infranta din ochi.Nu mai e nimeni ,sunt doar eu cu mine.
Nu am nici o motivare sa fac asta , chiar daca as reusi nu as avea nimic , o lume neagra si necunoscuta la care nu ma pot intinde destul incat sa o ating macar.
Singurul lucru la care am tanjit de atunci a fost fericirea .Un lucru atat de simplu pentru altii ,dar un lucru atat de greu pentru mine.
Padurea era linistita, unde ma simteam bine venita intotdeauna.Parca vantul incerca sa ma mangaie ,sa imi spuna ca totul va fi bine ,macar el nu m-a tradat .Nu ma biciuia ca cei din jur,incerca sa imi dea putere ,daca nu eram o cauza pierduta poate mai avea o sansa.
Sa poti simti lacrimile curgand ,incercand sa scoata durerea afara din suflet ,lasand o senzatie de usurare.Sa iti lasi mintea in ceata , sa nu mai gandesti rational,sa nu mai simti nimic . Toate acestea pana lacrimile se opresc , pana seci si esti nevoit sa ti totul in tine ,sa nu ai pe cineva la care sa ii poti spune “prieten” si iti pui repetata intrebare uitandu-te a mia oara spre cer : “De ce ?!”.
Cuvantul nerostit,lacrima nestapanita,iubirea neimpartasita,durerea nedomolita nici macar de o vorba buna sau de o imbratisare sincera alcatuiesc aura din jurul fiinte fragile si vurnerabile numite “eu”.
Acum doi ani ,eram “om” ,adica traiam,eram fericita ,eram iubita si iubeam.Aveam o familie in care puteai gasi oricand un sfat bun sau un impuls pentru a continua.Cum a disparut ea ?Raspuns simplu :o familie instarita care are norocul sa aiba niste “vizitatori” in mijlocul noptii pusi pe “fapte mari”.
Totul suna sumbru ,nu-i asa?Desi n-ar mai avea rost ,traiesc si realizez asta,asa ca nu sunt emo sau ceva de genul.
Publicat de
Laurika
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu